O simplă atingere a uşii, zgomot de orologiu stingher în miez de noapte...
Întindeam cearceafuri ruginii încolăcindu-mi degetele înmugurite, le ascultam cum irosesc drumuri. Am privit bucata de lemn în spatele căreia aştepta cineva. Poate nu era decât liniştea monotonă a viselor dintr-o copilărie plecată spre alt timp.
Stingeam noaptea în ferestre şi mă tot întrebam dacă uşa îmi poate fi prietenă sau doar cărămidă arsă în cuptoarele anilor prea mulţi ce-mi desparte aripile de zbor.
Din nou strigătul lemnului.
În colţul ascuţit ce înverzea primăveri m-am regăsit pentru ultimul cuvânt.
Doar între el şi pământ mă mai pot naşte pasăre, doar între el şi pământ am dreptul la noi.