marți, 14 aprilie 2009

Cântec de noapte

Departe de mine
străbate delfinul
al apelor cuget,
al apelor cânt,
departe de mine
e doar amintirea
a ceea ce-am vrut,
a ceea ce sunt.

Tu iar mă acoperi
cu blânda povară
a iernii albastre,
cu inima ta,
oceanul mi-e mamă,
copacul mi-e frate,
păleşte-amintirea
şi sunt doar a ta.

luni, 13 aprilie 2009

Hienele

Hienele au un miros ciudat,
câteodată dulceag,
putregaiul lor îşi strigă existenţa de fiecare dată
în tăcerile ultimului fir de nisip.

Din când în când îşi unduiesc vocea
pentru ca cel ce adună lut
să le zărească cu marginea ochiului
dacă altfel nu le poate privi.

Din când în când fac salturi mortale
între aroma ultimei portocale şi flacăra lumânării
cu singura speranţă în ghearele însetate
de a fi primele la ospăţ.

Hienele au între pământ şi cer
locul lor aparte
şi, Doamne, cât de neîncăpător e acel spaţiu.

Nu le-ai văzut încă?

Din când în când evadează şi atunci
dulcele putregaiului se prinde de noi,
de fiecare dintre noi.

luni, 30 martie 2009

Noi

Trecători prin stânci promise
ne oprim în gânduri norii
ascunzându-ne în vise,
ostenind când se nasc zorii.

Călători prin dealuri ninse
ne privim doar când ne trece
alb sorocul. Necuprins e
lăsând aşteptarea rece.

Colindăm fără de veste
prin noian de vremi trecute
oprind doar cu o poveste
ierni prin noi doi abătute.

Pierdut absurd

Îmi adulmec umbra,
rătăcesc zvonul ţigărilor stinse,
ating apa îngheţată a unui târziu geam crăpat,
revărs gânduri trecător întâlnite
în paharul prea plin de cioburi,
închid degete deasupra tuturor
paşilor pierduţi.

Aştept.

Şi,
uite aşa,
plictisit şi penibil,
totul se reduce
la un pierdut absurd :
ieri

miercuri, 25 martie 2009

Portret
21 martie 2009

Vezi tu,
oriunde m-aş întoarce
văd degete albite de zilele verzi
odihnind hârtia îngălbenită-n apus.

Stii tu,
oriunde m-aş duce
văd fruntea ascunsă în gânduri
zâmbind vântului.

Totuşi,
oriunde aş exista,
văd ochii senini alergând zâmbet,
culegând pe furiş apusuri albastre,
sărutând răsăritul frunzelor căzute,
ridicând aripi destrămate de pustiu.

Prea mult,
prea departe,
prea târziu...



















Ceva

" Acolo în gradină
printre ridichi şi foi de salată
printre cioburi de sticlă şi bulbi putreziţi
printre pietre şi pene de cintezoi
într-o zi am găsit
ceva ce găseşti numai o singură dată în viaţă
ceva fără formă,ceva fără gust şi culoare
ceva topindu-se ca literele soarelui pe apă
ceva mai frumos decât genele iubitei
ceva cald şi dureros ca o melodie depărtată
ceva...
acolo în grădină
ceva ce găseşti numai o singură dată în viaţă
"
În stagiunea viitoare

" Gata trag cortina spectacolul meu s-a sfârşit
nu sunt clown pentru cât aţi plătit e destul
v-am arătat peştişorul japonez din acvariu
meditând la soarta avioanelor de tip supersonic
am facut între versuri şi câteva salturi mortale
dar nu le-aţi văzut am adus câteodată pe scenă
capra, fonograful, broasca blajină şi inima mea
vă rog îndreptaţi-vă acum spre casele voastre
în lume e-o veselie mare şi plouă şi plouă mereu
casa mea e numai un turn de hârtie subţire plecaţi în
stagiunea viitoare vă arat şi câteva mostre
de coarne de diavol tuturora salut. "

Petre Stoica















După desparţire

" După despărţire
rămâne o tristeţe de sabie ruginită
sarea din pâine se întunecă
lumina din floare putrezeşte
şi rămâne un spaţiu nemărginit
plin de oglinzi care te înghit mereu şi mereu

rămâne o tristeţe de sabie ruginită "

vineri, 20 martie 2009


Tatălui meu
Pe când fruntea albită din prea târziu îngheţa în zăpezile albastre, pe când gene plecate din prea mult aţipeau în gând stingher, efemer priveam oglinzi părăsite, căutându-te.
Umbra ta

Umbra ta aţipea în zori
lângă cireşul iernii îndelung încercate
din care doar un munte
a mai rămas de urcat.

Amintirile sărutau crud iarba aşteptării,
pornind trecerea zilei
prin arşiţa de demult uitată.

Umbra ta, incolăcită la rădăcină,
mă priveşte şi acum,
potrivind literele petalelor
într-un pas răvăşit de un simplu doi.

Existenta

miercuri, 18 martie 2009

Soarele alb

Luna sfâşiată
aşterne raze
peste umărul viselor,
bulgăre de lut negru
frământat în palma dezgolită,
sămânţa de vis...

Vântul pribeag
îngenuncheat alene în tăcere
numără stelele:

una...două...doi.

Dilatată în cuvinte
primăvara
ademeneşte soarele alb.
Trecători prin timp

Picătura de val,
glasul nopţii amar
se aşterne pe gene,
în desiş de sprâncene
şi ne cere tributul
ce-a-ntunecat trecutul,
căutându-ne coarne
şi blesteme de goarne.

Ne ascundem în rost,
păsări făr-adăpost,
în gândire pustii,
lacrimi mari
vijelii,
trecători pe pământ
astăzi sunt,
mâine sunt,
dar ne stingem şi noi
în convoiul de ploi
ce ridică spre cer
glas de dor
şi de ger.
Recviem pentru copilărie


Ai fost vreodată copil, iubitul meu ?
Ţi-ai trecut vreodată mâinile prin fire de iarbă
ţinând roua lor lângă obraji ?
Ai sărutat vreodată azurul cerului
crezând că săruţi ochii mamei ?
Ai plâns cu lacrimile ploii pe gene
simţind parfumul lor
de picături de ploaie părăsite ?

Întrebări…
Sensuri ascunse ale existenţei
copilului din noi,
primejdioase şi naive capcane
ale trecutului
pe care îl purtăm
icoană de vis.
O linişte şi o viaţă

Să fim singuri,
Să ne naştem singuri,
Să trăim singuri !

Firul ierbii
Ridică starea noastră
Din ce în ce mai sus,
Din ce în ce mai înalt
Până la stele
Sau mai departe...

Lacrimile
Sunt doar pietre
Ce lovesc în inimi
Sfărâmate deja.

Primăvara ne naşte
Dar nu poate înlocui,
Nu poate schimba
Veşnicia noastra,
Starea noastră primordială.

Să fim singuri!
Trebuie să ne obişnuim cu ideea
Că suntem singuri?

Pământul nu este decât
O linişte şi o viaţă.
Gânduri

Mi-au fugit gândurile undeva, departe
şi nu le pot aduna.

Cineva,
nu mai ştiu cine,
le-a luat pe un cal alb
aruncându-le într-o lună albastră de mai.

De atunci gândurile mele pasc iarbă
şi se cred...cai.

Au atâta încredere în oameni !
Abisul paralelelor

Nu mai există trenuri de întoarcere spre lume,
nici gări, nici staţii de visare.

Compartimente goale zac prăfuite în colţul stingher
pe care am uitat să îl acopăr cu varul stins
al minciunilor,
scaune bolnave îşi târăsc agonia prin orele roşii
ale aşteptării,
roţile aruncă umbre ruginite.

Nu mai exista călători pribegi, nici săli de aşteptare.

Doar abisul paralelelor uitate în camera întunecată
strigă aducere aminte.
Paşi trecători

Am alungat frica,
prietena nebună a dreptei mele
margini de drum,
şi am cules în căuşul frunţii
azi.

Am alungat visul,
prieten zănatec al stângii mele
margini de drum,
şi am rasfirat cu degete sfioase
adevărul.

Am alergat despletind drumuri
între un azi şi un adevăr
până când am înţeles:
nu există margini,
doar paşi trecători.