Destin închis


Mă dor pereţii ruginiţi
de-atâtea ape călătoare,
prin golul tern, adânc spoiţi,
mai roagă să îi duc spre mare.

Mă dor fotolii sângerii
ce şi-au uitat pe-aici amarul,
de prea mulţi sâmburi argintii
un singur gând trăieşte jarul.

Mă dor cearceafurile reci
în glezna mea încolăcite,
cu degete prin gânduri seci
aştern cuvinte nerostite.

Mi-e dor şi doare calea strâmtă
pe veci povară, cruce-n veci,
pornită într-o iarnă cruntă
de-un ochi ce doar visa poteci.