Hienele

Hienele au un miros ciudat,
câteodată dulceag,
putregaiul lor îşi strigă existenţa de fiecare dată
în tăcerile ultimului fir de nisip.

Din când în când îşi unduiesc vocea
pentru ca cel ce adună lut
să le zărească cu marginea ochiului
dacă altfel nu le poate privi.

Din când în când fac salturi mortale
între aroma ultimei portocale şi flacăra lumânării
cu singura speranţă în ghearele însetate
de a fi primele la ospăţ.

Hienele au între pământ şi cer
locul lor aparte
şi, Doamne, cât de neîncăpător e acel spaţiu.

Nu le-ai văzut încă?

Din când în când evadează şi atunci
dulcele putregaiului se prinde de noi,
de fiecare dintre noi.