For the love of God

Cântec de noapte

Departe de mine
străbate delfinul
al apelor cuget,
al apelor cânt,
departe de mine
e doar amintirea
a ceea ce-am vrut,
a ceea ce sunt.

Tu iar mă acoperi
cu blânda povară
a iernii albastre,
cu inima ta,
oceanul mi-e mamă,
copacul mi-e frate,
păleşte-amintirea
şi sunt doar a ta.

Hienele

Hienele au un miros ciudat,
câteodată dulceag,
putregaiul lor îşi strigă existenţa de fiecare dată
în tăcerile ultimului fir de nisip.

Din când în când îşi unduiesc vocea
pentru ca cel ce adună lut
să le zărească cu marginea ochiului
dacă altfel nu le poate privi.

Din când în când fac salturi mortale
între aroma ultimei portocale şi flacăra lumânării
cu singura speranţă în ghearele însetate
de a fi primele la ospăţ.

Hienele au între pământ şi cer
locul lor aparte
şi, Doamne, cât de neîncăpător e acel spaţiu.

Nu le-ai văzut încă?

Din când în când evadează şi atunci
dulcele putregaiului se prinde de noi,
de fiecare dintre noi.

Noi

Trecători prin stânci promise
ne oprim în gânduri norii
ascunzându-ne în vise,
ostenind când se nasc zorii.

Călători prin dealuri ninse
ne privim doar când ne trece
alb sorocul. Necuprins e
lăsând aşteptarea rece.

Colindăm fără de veste
prin noian de vremi trecute
oprind doar cu o poveste
ierni prin noi doi abătute.

Pierdut absurd

Îmi adulmec umbra,
rătăcesc zvonul ţigărilor stinse,
ating apa îngheţată a unui târziu geam crăpat,
revărs gânduri trecător întâlnite
în paharul prea plin de cioburi,
închid degete deasupra tuturor
paşilor pierduţi.

Aştept.

Şi,
uite aşa,
plictisit şi penibil,
totul se reduce
la un pierdut absurd :
ieri

Portret
21 martie 2009

Vezi tu,
oriunde m-aş întoarce
văd degete albite de zilele verzi
odihnind hârtia îngălbenită-n apus.

Stii tu,
oriunde m-aş duce
văd fruntea ascunsă în gânduri
zâmbind vântului.

Totuşi,
oriunde aş exista,
văd ochii senini alergând zâmbet,
culegând pe furiş apusuri albastre,
sărutând răsăritul frunzelor căzute,
ridicând aripi destrămate de pustiu.

Prea mult,
prea departe,
prea târziu...

Ceva

" Acolo în gradină
printre ridichi şi foi de salată
printre cioburi de sticlă şi bulbi putreziţi
printre pietre şi pene de cintezoi
într-o zi am găsit
ceva ce găseşti numai o singură dată în viaţă
ceva fără formă,ceva fără gust şi culoare
ceva topindu-se ca literele soarelui pe apă
ceva mai frumos decât genele iubitei
ceva cald şi dureros ca o melodie depărtată
ceva...
acolo în grădină
ceva ce găseşti numai o singură dată în viaţă "

În stagiunea viitoare

" Gata trag cortina spectacolul meu s-a sfârşit
nu sunt clown pentru cât aţi plătit e destul
v-am arătat peştişorul japonez din acvariu
meditând la soarta avioanelor de tip supersonic
am facut între versuri şi câteva salturi mortale
dar nu le-aţi văzut am adus câteodată pe scenă
capra, fonograful, broasca blajină şi inima mea
vă rog îndreptaţi-vă acum spre casele voastre
în lume e-o veselie mare şi plouă şi plouă mereu
casa mea e numai un turn de hârtie subţire plecaţi în
stagiunea viitoare vă arat şi câteva mostre
de coarne de diavol tuturora salut. "

Petre Stoica

După desparţire

" După despărţire
rămâne o tristeţe de sabie ruginită
sarea din pâine se întunecă
lumina din floare putrezeşte
şi rămâne un spaţiu nemărginit
plin de oglinzi care te înghit mereu şi mereu

rămâne o tristeţe de sabie ruginită "

Tatălui meu

Pe când fruntea albită din prea târziu îngheţa în zăpezile albastre, pe când gene plecate din prea mult aţipeau în gând stingher, efemer priveam oglinzi părăsite, căutându-te.

Umbra ta

Umbra ta aţipea în zori
lângă cireşul iernii îndelung încercate
din care doar un munte
a mai rămas de urcat.

Amintirile sărutau crud iarba aşteptării,
pornind trecerea zilei
prin arşiţa de demult uitată.

Umbra ta, incolăcită la rădăcină,
mă priveşte şi acum,
potrivind literele petalelor
într-un pas răvăşit de un simplu doi.

Existenta

Soarele alb

Luna sfâşiată
aşterne raze
peste umărul viselor,
bulgăre de lut negru
frământat în palma dezgolită,
sămânţa de vis...

Vântul pribeag
îngenuncheat alene în tăcere
numără stelele:

una...două...doi.

Dilatată în cuvinte
primăvara
ademeneşte soarele alb.

Trecători prin timp

Picătura de val,
glasul nopţii amar
se aşterne pe gene,
în desiş de sprâncene
şi ne cere tributul
ce-a-ntunecat trecutul,
căutându-ne coarne
şi blesteme de goarne.

Ne ascundem în rost,
păsări făr-adăpost,
în gândire pustii,
lacrimi mari
vijelii,
trecători pe pământ
astăzi sunt,
mâine sunt,
dar ne stingem şi noi
în convoiul de ploi
ce ridică spre cer
glas de dor
şi de ger.

Recviem pentru copilărie


Ai fost vreodată copil, iubitul meu ?
Ţi-ai trecut vreodată mâinile prin fire de iarbă
ţinând roua lor lângă obraji ?
Ai sărutat vreodată azurul cerului
crezând că săruţi ochii mamei ?
Ai plâns cu lacrimile ploii pe gene
simţind parfumul lor
de picături de ploaie părăsite ?

Întrebări…
Sensuri ascunse ale existenţei
copilului din noi,
primejdioase şi naive capcane
ale trecutului
pe care îl purtăm
icoană de vis.

O linişte şi o viaţă

Să fim singuri,
Să ne naştem singuri,
Să trăim singuri !

Firul ierbii
Ridică starea noastră
Din ce în ce mai sus,
Din ce în ce mai înalt
Până la stele
Sau mai departe...

Lacrimile
Sunt doar pietre
Ce lovesc în inimi
Sfărâmate deja.

Primăvara ne naşte
Dar nu poate înlocui,
Nu poate schimba
Veşnicia noastra,
Starea noastră primordială.

Să fim singuri!
Trebuie să ne obişnuim cu ideea
Că suntem singuri?

Pământul nu este decât
O linişte şi o viaţă.

Gânduri

Mi-au fugit gândurile undeva, departe
şi nu le pot aduna.

Cineva,
nu mai ştiu cine,
le-a luat pe un cal alb
aruncându-le într-o lună albastră de mai.

De atunci gândurile mele pasc iarbă
şi se cred...cai.

Au atâta încredere în oameni !

Abisul paralelelor

Nu mai există trenuri de întoarcere spre lume,
nici gări, nici staţii de visare.

Compartimente goale zac prăfuite în colţul stingher
pe care am uitat să îl acopăr cu varul stins
al minciunilor,
scaune bolnave îşi târăsc agonia prin orele roşii
ale aşteptării,
roţile aruncă umbre ruginite.

Nu mai exista călători pribegi, nici săli de aşteptare.

Doar abisul paralelelor uitate în camera întunecată
strigă aducere aminte.

Paşi trecători

Am alungat frica,
prietena nebună a dreptei mele
margini de drum,
şi am cules în căuşul frunţii
azi.

Am alungat visul,
prieten zănatec al stângii mele
margini de drum,
şi am rasfirat cu degete sfioase
adevărul.

Am alergat despletind drumuri
între un azi şi un adevăr
până când am înţeles:
nu există margini,
doar paşi trecători.

Cuvinte


Cuvinte pline, cuvinte sterpe,
cuvinte albe, cuvinte roşii,
cuvinte simple, cuvinte mari,
cuvinte...

Afundaţi în ele uităm
sensul întoarcerii noastre,
îndrăgostiţi de ele acoperim
oglinzile nopţii sparte,
privind la ele alungăm
tăceri.

Croim haine strâmbe
pentru o lume ce ţese
paşi spre apus,
ridicăm nori dintr-un gând
pentr-un absurd inorog neştiut.

Cuvinte vii, cuvinte moarte,
cuvinte reci, cuvinte vise,
cuvinte...

Zbor spre nicăieri


Tăcerea ta rostogoleste-n mare
Cuvânt pictat în străvezii culori,
Bat orologii-n clopote avare
Cărunte ore, peste călători

Ai unor vremi pătrunse de minciuna
Realităţii visului nomad.
Întunecat, eşti aripa,doar una.
Eu sunt a doua aripă ce cad...

În van tot încercăm o regăsire
Pierduţi in letargie, pasageri,
Tu taci. Nisipul cald e amintire,
Rămâne zbor pierdut spre nicăieri...

Dimineaţa uitată


M-am trezit grădină părăginită
în copilaria firului de iarbă.

Din frunte îmi curgea izvorul,
în ochi mi se topeau merii,
alături degetele tale împleteau
prima uitare.

M-am trezit amintire fără să înţeleg
cum de am respirat
ţipătul durerii
noului născut.

M-am trezit albastru fără să doresc
iedera galbenă ce-şi întindea paşii
pe zidurile încremenite
dintr-un aşternut solitar.

M-am trezit?
Nu.
Doar am împietrit
în nedorinţa fiinţei
ce se zbate încă în mine.

O zi la mare

Am presărat nisip
căutând forma zilei răvăşite-n pustiu.

Umbrele roşii frământau gânduri,
cearceafuri ude acopereau spaţii,
trupuri încinse alergau printr-un univers
nepereche.

Aruncat în roata soarelui
pescăruşul născocea iluzia întoarcerii,
zdrobit în funia norilor
valul cărunt se risipea
necuprins.

Am presărat nisip
în paginile goale din malul albastru,
într-o zi aruncată de timp,
neştiută.

Destin închis


Mă dor pereţii ruginiţi
de-atâtea ape călătoare,
prin golul tern, adânc spoiţi,
mai roagă să îi duc spre mare.

Mă dor fotolii sângerii
ce şi-au uitat pe-aici amarul,
de prea mulţi sâmburi argintii
un singur gând trăieşte jarul.

Mă dor cearceafurile reci
în glezna mea încolăcite,
cu degete prin gânduri seci
aştern cuvinte nerostite.

Mi-e dor şi doare calea strâmtă
pe veci povară, cruce-n veci,
pornită într-o iarnă cruntă
de-un ochi ce doar visa poteci.

Deşert


Când vei coborî treapta
rădăcinilor unui singur Pământ
dintr-o singură Lună,
cu mirosul tuturor femeilor
ce au trecut învinse
arcul coapsei tale,
vei găsi camera pereţilor striviţi
de atatea căderi
şi o singura amintire,
eu.

Doar că nu mă vei vedea.

Acolo de unde vii
măştile
au câştigat războiul.

Duminica albă

Oglinzi


Mă privesc în oglinzi
încercând să descopăr
de ce şoldul umărului stâng
încă te poartă
pe tine,
lemnul părăsit al primei cruci.

Degetele ochilor mei ating dârele
de lumină îngemănate,
rotunde spirale pe vântul
necăzutului din mine.

Mă privesc în oglinzi
căutând o paralelă aruncată
într-un soi de amintire
plină de sâmburi
însângeraţi.

Primavara promisă

Sărutul tau,floare de nufăr prin adieri de vânt,îmi lasă buzele însângerate de clipa ce va fi ninsă zănatic în iarbă albastră.
Sânul meu,copil orfan pe alei pustiite,aşteaptă strigătul frunzei,răstignirea din vis.
Cuvintele mele cad,aripi de fluture în aşternut îngheţat,potrivind secundele
clepsidrei prin care nisipul adulmecă roşu.
Fulgii au disparut undeva,departe,se joacă în casele copiilor ce ştiu să culeagă curcubee dezgolind iarna. Doar ei mai pot colora paşi în asfaltul uscat dintr-o primăvară promisă.

Îţi mai aduci aminte?

Îţi mai aduci aminte?
Ce păcat ca toate trec şi timpul ne-a uitat,
Doar ploaia ne mai bate in fereşti
Şi noi fugim, ne-ascundem în poveşti.

O mască este tot ce-am dobândit în viaţă,
O scenă, o cortină, un pianist, o piaţă.
Ne vindem la tarabă în Obor,
Dansăm, cântăm, zâmbim amăgitor

Şi aşteptăm cuminţi ziua de mâine
Să ne aducă lacrima şi-o pâine.

Îţi mai aduci aminte?
Ce păcat că toate trec şi timpul ne-a uitat.

Într-un început


La început răstignim ochii,
zâmbet alb spre gurile flămânde
numite Viaţă.

Orbi sfâşiem carnea cea dintâi
absurd devorată
între două tăceri.

Ne sădim în piatră
oprind naşterea.

În lemn frica adună lespezi.

Cărare de vis

Albastrul fiinţei tale
a cuprins prea mult, prea adânc
bucata aceea pierdută undeva între mine şi azi.

Mi-ai dăruit pentru o clipă existenţa
altfel decât în carnea
pe care drumurile au brăzdat-o
cu risipiri,
mi-ai oferit pentru un zâmbet dreptul la a nu vedea
cum umărul se apleacă
rănit de atâtea izvoare sărate.

Însingurată
îmi cer primăvara ochilor înapoi
prin lacrima încătuşată ce-şi strigă
iertarea.

Privesc oglinzile prăfuite,
arse de febra cuvintelor
pe care tot încercând să le aşez
în colţurile lor de odinioară
le-am adunat sâmburi.

Încet îmi regăsesc pasul ce nu l-am cunoscut vreodată.

Unde te ascunzi

Cer şi apă, aer şi colind


În ochii tăi se zbuciumă furtuna,
sunt cer şi apă, aer şi colind,
tu iarnă spune-mi care este struna
năvalnică?

Doar fulgii viscolind
îmi mai aştern în linişte mormântul.

Sunt cer şi apă, aer şi colind.

Închid un zâmbet.
Să răsară vântul
eu să apun din cântec zămislind
un univers absurd în care inorogii
sunt cer şi apă, aer şi colind.

Prima noapte

În aşteptarea ta

Clipe

Ploaia târzie

O simplă atingere a uşii, zgomot de orologiu stingher în miez de noapte...
Întindeam cearceafuri ruginii încolăcindu-mi degetele înmugurite, le ascultam cum irosesc drumuri. Am privit bucata de lemn în spatele căreia aştepta cineva. Poate nu era decât liniştea monotonă a viselor dintr-o copilărie plecată spre alt timp.
Stingeam noaptea în ferestre şi mă tot întrebam dacă uşa îmi poate fi prietenă sau doar cărămidă arsă în cuptoarele anilor prea mulţi ce-mi desparte aripile de zbor.
Din nou strigătul lemnului.
În colţul ascuţit ce înverzea primăveri m-am regăsit pentru ultimul cuvânt.
Doar între el şi pământ mă mai pot naşte pasăre, doar între el şi pământ am dreptul la noi.

O viaţă

Absenţă


Ca un sânge amorţit
presar ritmul paşilor plecaţi printr-un anotimp
atât de convenţional accesibil altor iluzii,
alerg după nodul din gât
pentru a-l arunca în secera lumii hrană.

Străzile mă cheamă patetic
rostogolind visări în zăpada risipită,
blocurile zac tremurând pocalul zilelor
dintr-o iarnă agonică,
trenurile încă mai străbat rătăcita gară
a unui simplu ieri.

Ca un sânge lipsit de scrupule
desenez inima, aburind cuptorul geamului spart,
colţul de timp al neschimbatului perete albastru
îl aplec şi îl închid nefiresc
în firul atâtor nisipuri, împletind secunde răvăşite.

Atât de străină în absenţa umbrei ce-mi tăcea
partea nenăscută a nopţilor
număr aşteptări frânte.

Trepte


Atât de aspre trepte
încep urcarea argintului
pe cărarea lespezilor reci
coborâte printre cuvinte.

Strivesc strugurii nopţii
lăsând câte un sâmbure
dovadă
că am fost.

Uneori mă intreb ce caut
pe marmura apusului
când răsăritul mi-a adulmecat
mereu
pasul ce arde încă în prima rasuflare.

Am aripi
dar nu am dreptul la zbor.

Doar câte o treaptă
cu gust de salcie
pot străbate,
clipe de rouă rup
bucăţi din mine,
aerul mă inconjoară
rarefiat.

Şi nici măcar acum,
când ridic piciorul
către marginea ascuţită
ce mă aşteaptă,
nu ştiu să exist
altfel decât alături de trupul
fiinţei mele.

Cocorii


În mine se destramă lung cocorii
purtând tăcuţi povara lor amară,
căzuţi la ceas de umbră dintr-o vară
ei aţipesc întunecaţi ca zorii.

Din mâna caldă ce suspină plină
de aripi largi întinse peste drum
culeg înfrigurată dor si scrum.

Un strigat doar, încet, se mai anină
trezit de valurile albe ale mării.

În mine se destramă lung cocorii...

Dincolo de azi






A fost o vreme în care
visul meu
avea umbre de flori
şi lacrimi de stele.

A fost un timp
în care dorul meu
ascundea copaci pe umăr
şi nori din asfinţit.

A fost un trecut
sau un azi
în care m-adunam
şi mă împărţeam.

Apoi ai fost tu.

Vis

Şi va veni o zi, în care
umbrele noastre vor fi
cotropit pământul.

Munţi se vor despica în durerile facerii,
stele vor alăpta izvoare la sân,
cuvinte-păsări vor creşte ramuri căzute.

Şi doar atunci,
şi doar aşa
inorogii ne vor hrăni absurdul
cu sânge din spicul de grâu încolţit.

Uitarea dimineţilor senine

A mai trecut o zi

Uitare

Ce sentiment ciudat să-ţi crească iarba
Peste eterne file-ale gândirii
Să-nchizi mormântul doar cu mâna dreaptă
Pe stânga să o laşi nemărginirii

Şi ochii-neguraţi să-i pleci pe vară
Lăsând abisul greu să te înghită
Încet să uiţi în casa nefiinţei
Fiinţa ta atât de greu privită.

Ce sentiment ciudat să creşti în soare,
În lună să arunci plaiul gândirii,
Doar astăzi cerul de azur străbate
Icoana frunzei din pământul amăgirii.

Amăgitoarea singurătate

Natură moartă


Singurătatea ta m-a umplut de plâns.

Sufletul meu încearcă să fie mângâiere
pe rănile tale prea adânci
pe care, ştim amândoi,
nu pot să le vindec.

Sunt disperată pentru că trebuie
să spun adevărul:
firea distruge tăios orice a fost.

Rămân doar aduceri aminte.

Cerem amândoi împietrirea
în îmbrăţişarea flămândă
care ne măsoară paşii…

Două poteci într-un câmp târziu aşternut.

Eternitate


Ne-am strecurat printre ruinele unei tăceri

de mult apuse

şi am plâns cu lacrimile pietrelor.

Am fugit printre morminte

şi ne-am strigat.

Apoi ne-am adus aminte

că morţii nu aud.

Ne-am privit doar lung

şi am dispărut, unul prin celălalt,

într-un sărut

ca o floare de nufăr.

Întoarcere în timpul uitat

Declaraţie

Scriu
pentru că sufletul prea plin
se cere împăcat prin cuvinte.

Scriu
pentru că oamenii nu văd frumuseţea din ei.

Scriu
pentru că natura prinde viaţă
în adierea fiecărui anotimp.

Scriu
pentru fiecare secundă ce o lăsăm
absorbită de clepsidra dintr-un timp
uitat in sertare prăfuite.